Rămas bun dar nu rămân cu tine


Am avut încredere în tine că ne vom lua rămas bun, după ce am încercat să te iubesc. Îmi pare rău că nu am reușit, inima mea a fost mereu a lui și eram în sfârșit pregătită să mă întorc și să lupt pentru ce iubesc.

Dar „rămas bun” nu ți-a fost de ajuns, nu-i așa? N-ai putut să-mi cucerești inima, iar cât ți-am dat n-a fost de ajuns. Ai vrut să-mi mai răpești ceva. Și-ai reușit, pentru atâta timp… Un „nu” nu ți-a fost de ajuns. Buzele mele îți lipseau prea tare, nu-i așa? Nici zece „nu” nu au ajuns. Dar îmi pare rău, doar nu am voie sa spun „nu”. E datoria mea de femeie, uitasem. Iar cu șoldurile mele încă nedefinite și ascunse sub puloverul larg, n-ai putut rezista. Nu te puteam lăsa așa, nu te puteam refuza.

Poate ca onestitatea mea te stârnea, împreună cu dorul de brațele lui. Ai fost mereu atât de curios ce avea el și nu aveai tu, nu? Atât de multe, plus coloana vertebrală. Ah, cât te tenta să îl suni să-l întrebi cum sună un orgasm! Asta credeai tu că era important, naiv. Și credeai că nu ai nevoie de aprobarea mea să-l cauți.

O sută de refuzuri nu ți-au fost de ajuns. Da, știu… clavicula mea era prea proeminentă, umerii mei prea provocatori, blugii mei pur și simplu nu voiau sa rămână închiși, nu? Nu puteai rezista, nu te puteam lăsa așa, pur și simplu. Normal, dacă sufletul meu pereche a atins fiecare centimetru din pielea mea cu o mână de artist, trebuia să cercetezi munca lui. Ori să vezi dacă poți face mai bine, hm? Îți spun acum, nu poți. Curajul și puterea ce a cusut-o el în formele mele sunt la un nivel pe care tu, un laș, nu-l vei atinge niciodată.

Și n-ai obținut nimic. Pe când țin minte chiar și acum mirosul și gustul lui, iar brațele lui îmi sunt încă acasă, tu mi-ai rămas un necunoscut pe lângă care mai trec uneori, într-un oraș fantomă în care te-am cunoscut. Ești o umbra a umanității, și nu vei fi niciodată mai mult.

Trupul meu îmi aparține mie. Inima mea nu ai atins-o niciodată. Și mintea mea aproape că a șters de tot amintirea ta. Nu te flata, vei fi plecat și de acolo până mâine. Vezi tu, n-ai putut să trezești ceva frumos în mine cât timp m-ai avut. Ai simțit nevoia sa recuperezi înainte să mă lași să plec, știu. Cum se simte ca, nici măcar prin manipulări și traume, să nu poți câștiga un loc în gândurile mele, pentru atâta timp? Ți-aș spune, te-aș întreba, dar nu meriți nimic.

Nu meriți să realizezi că ai greșit, să te îndrepți și să cunoști iubirea. Nu meriți să dormi liniștit noaptea știind ce e greșit cu tine și unde trebuie sa lucrezi. Nu meriți să știi ce-i fericirea ori sa îți meargă mâncarea pe gât și, de ar fi după mine, ți-aș vorbi privind o piatră în cimitir cu numele tău înscris strâmb pe ea, într-un font de trădător.

Dar îți doresc în schimb o viață lungă.
Toxică, singuratică, fără sens și fără rost. Îți doresc ca, până și când vei vrea să se termine, să nu te ia Dumnezeu, și să mai rabzi un secol gol pe dinăuntru. Nu meriți să îți spun eu ce ai făcut, nu o să te fac eu bărbat!

Îți doresc ca în ultimele tale momente, singurul lucru pe care un străin de pe drum o să-l vadă în ochii tăi să fie teamă. Îmi doresc să nu știi niciodată unde ai greșit în viață – asta ți-ar oferi liniște – și vreau să ai karma pe urmele tale până în ultima secundă, rânjind la ultima ta privire plină de regret pe lumea asta. Îți doresc o viață atât de bună, încât să te chinui. Nu te teme, ai să mă întâlnești din nou.

Ah, și mai e ceva: n-o să fii niciodată el.

Lasă-ți amprenta aici

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare /  Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare /  Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare /  Schimbă )

Conectare la %s

Acest site folosește Akismet pentru a reduce spamul. Află cum sunt procesate datele comentariilor tale.